Reîncarnarea sau reîntruparea

Reîncarnarea sau reîntruparea este o credinţă filosofic-religioasă conform căreia spiritul supravieţuieşte morţii trupului, pentru a reveni după un interval într-un nou trup. În unele cazuri se face distincţia între reîncarnare, prin care pot trece doar fiinţele umane, şi metempsihoză, termen ce presupune transmigraţia sufletului între toate formele de viaţă. Conform credinţei reîncarnării, o nouă personalitate este dezvoltată la fiecare viaţă nouă în lumea fizică, dar o parte a fiinţei rămâne permanent prezentă pe parcursul acestor vieţi succesive.
   Doctrina reîncarnării se bazează pe credinţa că orice fiinţă umană este înzestrată, în afară de corpul fizic, cu un ansamblu de structuri subtile invizibile vederii obişnuite, având, în plus, ca element esenţial, o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Esenţa noastră divină împreună cu o parte dintre corpurile subtile pot renaşte, după moartea corpului fizic, într-un alt corp. Deşi această idee a fost dezvoltată îndeosebi în religiile orientale, ea poate fi totuşi recunoscută în toate religiile lumii, iar în zilele noastre provoacă un interes crescut îndeosebi în Occident.
Tot mai mulţi oameni găsesc doctrina reîncarnării cu mult mai atrăgătoare şi mai pertinentă decât opinia ortodoxă a creştinilor conform căreia, după moarte, sufletul merge fie în cer, fie în infern sau în purgatoriu. Potrivit dogmei creştine, fiinţa umană nu are la dispoziţie decît o viaţă pentru a decide asupra destinului sufletului său, fapt ilogic şi de neînţeles în viziunea unei manifestări create de un Dumnezeu al iubirii şi al justiţiei.
   Teoria reîncarnării afirmă că vieţile unui individ se succed eşalonat, la fel ca şi treptele unei scări: cu fiecare renaştere, sufletul său urcă sau coboară, în funcţie de conduita sa într-o existenţă anterioară. Unul dintre punctele forte ale teoriei este faptul că ea explică existenţa suferinţei într-o viziune a justiţiei cosmice, care „dăruieşte” unora vieţi fericite, iar altora nefericite, în funcţie de karma sau suma acţiunilor şi gândurilor bune sau rele realizate în existenţele precedente.
   Ideea reîncarnării este probabil la fel de veche ca şi credinţa în Dumnezeu, apărând încă în concepţiile populaţiilor primitive din întreaga lume, pentru a fi apoi acceptată de majoritatea religiilor. Ea ocupă o poziţie extrem de importantă îndeosebi în hinduism. Scrierile sacre hinduse, cunoscute sub numele de Upanishade, afirmă că sufletul intră după moarte în paradis sau în infern, acestea nefiind altceva decît lumi superioare sau inferioare ale planului paralel de existenţă, subtil, numit Planul Astral. Dar acesta nu este decât un stadiu provizoriu, ce poate avea durate variabile, înainte de întoarcerea pe pământ.
   Conexă cu această idee se află şi legea karmei, potrivit căreia sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ al acţiunilor sale din viaţa anterioară. Brihad Aranyaka Upanishad afirmă: „După cum au fost acţiunile şi atitudinile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în actuala existenţă. Cel care acţionează cu virtute va fi un virtuos. Cel care face rău, va fi un om rău. El va deveni un sfânt datorită acţiunilor sale sfinte, sau un ticălos datorită ticăloşeniei sale actuale”.
   Bhagavad Gita, cea mai răspândită şi apreciată scriere religioasă indiană, afirmă despre teoria reîncarnării următoarele:

„Corpul este despuiat
De veşmintele uzate;
Locuitorul corpului este şi el despuiat
De corpurile sale uzate;
Corpurile noi sunt îmbrăcate de acesta
Precum veşmintele”.